Obținerea unei finanțări este un pas esențial în viața oricărei companii care dorește să se dezvolte, fie că este vorba despre achiziția de utilaje noi, extinderea spațiului de producție sau simpla acoperire a nevoilor de capital de lucru. Cu toate acestea, discuția cu ofițerul de credit se blochează adesea în momentul în care se ajunge la capitolul „garanții”. Indiferent cât de bun este planul de afaceri sau cât de profitabilă pare activitatea pe hârtie, instituțiile financiare au nevoie de o plasă de siguranță tangibilă pentru a aproba împrumutul.
Gama de garanții acceptate pe piața financiară din România este vastă, dar preferințele diferă semnificativ între băncile tradiționale și Instituțiile Financiare Nebancare (IFN). În timp ce băncile caută siguranța activelor imobiliare, IFN-urile tind să fie mai flexibile, acceptând garanții legate de activitatea comercială curentă.
De ce ipoteca imobiliară rămâne standardul în sistemul bancar?
Pentru majoritatea creditelor de investiții pe termen lung, garanția imobiliară este regina. Băncile preferă activele imobile (terenuri, clădiri de birouri, hale industriale, spații comerciale) deoarece valoarea lor este relativ stabilă în timp și nu pot fi „ascunse” sau mutate.
Totuși, această formă de garantare vine cu cerințe stricte.
- Gradul de acoperire. Instituțiile financiare solicită de obicei ca valoarea imobilului să acopere cel puțin 120% sau chiar 140% din valoarea creditului. Asta înseamnă că pentru a împrumuta 100.000 de euro, trebuie să blochezi un imobil evaluat la 140.000 de euro.
- Evaluarea conservatoare. Evaluatorii agreați de bancă vor stabili o valoare de piață prudentă. Adesea, antreprenorii sunt surprinși să afle că imobilul lor este evaluat sub prețul pe care consideră că l-ar putea obține prin vânzare directă.
- Costurile accesorii. Ipoteca implică costuri notariale, taxe de înscriere în Cartea Funciară și polițe de asigurare obligatorii cesionate în favoarea băncii, costuri care cad în sarcina debitorului.
Cum pot fi folosite stocurile și echipamentele ca garanție?
Garanțiile reale mobiliare sunt o alternativă pentru companiile care nu dețin clădiri, dar au investit masiv în echipamente de producție sau dețin stocuri valoroase de marfă. Acestea se înscriu în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare (AEGRM).
Există însă limitări tehnice importante.
- Deprecierea rapidă. Un utilaj industrial sau o flotă auto își pierde valoarea în fiecare an. Finanțatorii vor accepta aceste bunuri ca garanție doar la o fracțiune din valoarea lor contabilă, anticipând uzura morală și fizică.
- Dificultatea monitorizării. În cazul stocurilor (materii prime, produse finite), banca trebuie să se asigure că marfa există fizic în depozit și nu a fost vândută. Acest lucru implică inspecții periodice, ceea ce crește costul de administrare a creditului. Din acest motiv, stocurile sunt acceptate mai rar ca garanție principală, fiind considerate garanții colaterale (suplimentare).
Ce rol joacă cesiunea de creanțe în finanțarea modernă?
Pentru finanțarea capitalului de lucru, cesiunea de creanțe a devenit una dintre cele mai eficiente forme de garantare, fiind preferată de IFN-uri și, tot mai des, de bănci. Practic, firma garantează împrumutul cu banii pe care urmează să îi încaseze de la clienții săi.
Atunci când accesezi un credit pentru firme bazat pe cesiune de creanțe, garanția se mută de pe activele tale pe bonitatea partenerilor tăi de afaceri.
- Calitatea portofoliului. Finanțatorul analizează cine sunt clienții tăi. Dacă ai contracte cu companii solide, multinaționale sau instituții de stat, facturile emise către aceștia sunt considerate garanții extrem de sigure (“hard collateral”).
- Lichiditatea imediată. Spre deosebire de vânzarea unui imobil executat silit, care poate dura ani, încasarea unei facturi cesionate este un proces rapid. Banii ajung direct în contul colector al finanțatorului la scadență.
- Scalabilitatea. Pe măsură ce vânzările firmei cresc, crește și baza de garanție (volumul facturilor), permițând accesarea unor limite de credit mai mari fără a aduce garanții imobiliare suplimentare.
De ce sunt preferate Biletele la Ordin și Cecurile?
Instrumentele de plată (Biletul la Ordin, Cecul) sunt titluri executorii conform legii române. Ele sunt utilizate frecvent ca garanție în relațiile comerciale B2B, dar și în relația cu finanțatorii nebancari.
Aceste instrumente oferă o siguranță juridică superioară unui simplu contract.
- Executarea simplificată. În caz de neplată, un Bilet la Ordin investit cu formulă executorie permite trecerea directă la executarea silită a debitorului, fără a mai fi nevoie de un proces lung în instanță pentru a dovedi datoria.
- Incidentele de plată. Nicio companie nu își dorește să aibă un incident de plată major înregistrat în CIP (Centrala Incidentelor de Plăți), deoarece acest lucru îi blochează accesul la viitoare finanțări și îi ruinează reputația. Această presiune reputațională face ca Biletele la Ordin să fie tratate cu maximă seriozitate la scadență.
Ce implică garanția personală (Fidejusiunea)?
Indiferent de activele firmei, majoritatea creditorilor vor solicita și implicarea personală a administratorului sau a asociaților. Aceasta poartă numele de fidejusiune.
Prin semnarea contractului de fidejusiune, antreprenorul garantează creditul companiei cu propriul patrimoniu personal.
- Alinierea intereselor. Finanțatorul vrea să se asigure că proprietarul afacerii este pe deplin angajat în succesul companiei și nu va abandona firma în cazul unor dificultăți temporare.
- Responsabilitatea extinsă. În cazul în care firma intră în insolvență și activele sale nu acoperă datoria, banca se poate îndrepta împotriva bunurilor personale ale fidejusorului (casă, mașină, conturi personale) pentru recuperarea sumei restante.
Cum ajută fondurile de garantare (FNGCIMM)?
Pentru start-up-uri sau firmele care nu dispun de active imobiliare sau istoricul necesar, statul intervine prin fonduri de garantare precum FNGCIMM.
Acestea emit scrisori de garanție în numele statului pentru a acoperi riscul băncii.
- Acoperire procentuală. Statul poate garanta până la 80% din valoarea creditului. Banca își reduce astfel riscul semnificativ, fiind mult mai dispusă să acorde finanțarea.
- Costuri și timp. Dezavantajul este birocrația dublă (dosarul este analizat atât de bancă, cât și de fond) și comisionul de garantare anual pe care firma trebuie să îl plătească fondului.
În concluzie, mixul de garanții acceptat depinde enorm de tipul creditului și de instituția aleasă. În timp ce pentru creditele de investiții ipoteca rămâne inevitabilă, pentru liniile de credit destinate activității curente, instrumentele moderne precum cesiunea de creanțe, stocurile sau biletele la ordin reprezintă soluții viabile și mult mai flexibile.
